Valea Teleajenului – Mănăstirile Suzana și Cheia – România în alb și negru

La fel de frumoasă precum Valea Prahovei, Valea Teleajenului din același județ atrage turiști care apreciază mai mult liniștea și relaxarea. Comuna Măneciu se află la 120 km distanță de București, într-o zonă intramontană, cu presiune atmosferică redusă și aer curat, bogat în raze ultraviolete. Dintre cele opt sate ale sale se remarcă stațiunea Cheia, o localitate dezvoltată fără aport industrial, la 50 de km depărtare de orice sursă de poluare. Plasată într-o zonă pitorească, cu bogate păduri de foioase și conifere, stațiunea este apreciată ca loc de odihnă și tratament balneoclimateric cu caracter permanent.
Mănăstirea de maici Suzana se află la 8 km distanță de stațiunea Cheia, pe drumul ce duce spre Măneciu. Numele îi provine de la cea dintâi stareță a așezământului (Suzana Albuleț), care, în anul 1740, a ridicat aici o biserică din bârne. Între anii 1875-1882, în timpul stareței Natalia Perlea, s-a construit actuala biserică a mănăstirii, din piatră de râu, în stil neoclasic, cu două turle pe pronaos și o turlă pe naos. Pictura este originală, datând din 1882, realizată de pictorul Petre Nicolau, restaurată de pictorul Gheorghe Vânătorul în anul 1976. Catapetasma este sculptată în lemn de cireș, împodobită cu icoane pictate în ulei, pe lemn. Lăcașul, poziționat într-o zonă pitorească, permanent verde, surprinde plăcut prin simetrie și simplitate.
În partea de sud-est a stațiunii Cheia, aproape de pasul Bratocea, frontiera ce separa odinioară Valahia de Transilvania, pe Valea Teleajenului, la o altitudine de 897 m, la poalele Munţilor Ciucaş (Carpaţii Orientali), se află, menționată încă din anul 1770, o așezare monahală purtând numele localității. Inițial, aici au fost construite de către călugări schituri din lemn, având diferite hramuri, lăcașuri care au ars de-a lungul istoriei. În anul 1835 a fost zidită o biserică frumoasă, ce poate fi admirată și în prezent de către turiștii care ajung pe aceste meleaguri.
Ansamblul de la Cheia cuprinde o incintă în formă de patrulater, ocupată, pe laturile de sud, est şi nord de trei corpuri de chilii, zidite în anul 1844. Restaurarea şi modernizarea ansamblului au început în anul 1962 şi s-au încheiat în 1965, când a fost inaugurată și o casă de odihnă în incinta complexului. Lucrările de reconstrucţie şi de întreţinere au continuat – după cutremurul din 1977, biserica mare a fost consolidată, iar acoperişul corpului principal şi şi cel al paraclisului au fost vopsite.