brâncovenesc – România în alb și negru

La Mănăstirea Brâncoveanu, amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus și Drăguș din județul Brașov, se poate ajunge urmând E68, Brașov–Sibiu, șoseaua cotind, în dreptul localității Sâmbăta de Jos, spre baza versantului nordic al Munților Făgăraș.
Primele dovezi concrete ale existenței unui lăcaș religios în regiune datează de la începutul secolului al XVII-lea. În anul 1654 satul și moșia Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea boierului Preda, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta a ridicat, într-un bucolic cadru natural, o bisericuță din lemn, pentru găzduirea călugărilor sihaștri din zonă.
În anul 1785, profitând de faptul că după 1772, moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii, care a dus la amanetarea moşiei, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea Brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica adusă în stare de ruină.
După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mănăstire, a fost locuit pentru o perioadă de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.
Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926. Lucrările s-au făcut sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice, fiind conduse de arhitecţii Georges Cristinel, Petre Dumitrescu şi Friedrich Buertnes, care au căutat să redea forma iniţială a monumentului. În interiorul bisericii s-a păstrat pictura veche. Arhitectura bisericii mănăstirii se încadrează în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea în Ţara Românească.
În anul 2003 a fost inaugurată pe domeniul mănăstiresc Academia Sâmbăta, o clădire cu 70 de camere, adăpostind un amfiteatru, cu o capacitate de 150 de locuri, ce poate găzdui conferințe pe teme religioase, culturale, științifice sau artistice. La rândul său, muzeul din incinta mănăstirii deține o bogată colecție de carte veche, icoane, manuscrise, numismatică și obiecte de artă populară.

Mănăstirea Sinaia a fost fondată de spătarul Mihai Cantacuzino (1640 – 1716), care, după un pelerinaj în Ierusalim și vizitarea Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai (locul în care Moise a primit tabletele cu cele 10 porunci), s-a hotărât ca la întoarcerea în Țara Românească să construiască o mănăstire care să poarte numele acestui munte. Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica și Spitalul Colțea și Biserica Fundenii Doamnei din București.
Vechea biserică respectă modelul arhitectural brâncovenesc, un stil de influență barocă, având coloane sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale. Pridvorul, specific acestui stil, este întotdeauna adăugat formatului clasic al lăcașurilor creștin-ortodoxe din România – pronaos, naos și altar.
Aceasta a fost prima construcție din regiune, în jurul ei dezvoltându-se ulterior, în secolul XIX, orașul Sinaia. La început, mănăstirea adăpostea 12 călugări, dar numărul acestora a crescut în timp, fiind necesară construcția unei biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noua construcție a fost realizată între anii 1842 – 1846, suferind apoi multiple deteriorări și fiind reconstruită la inițiativa Regelui Carol I.