școală – România în alb și negru – Romania in black and white

Construit între anii 1880 – 1904, în stil neogotic, cu elemente baroc, castelul aflat la 20 km de Roman și 65 km de Iași, a fost ridicat pe amplasamentul unui vechi conac, în stilul palatelor feudale apusene. Planurile construcției au fost realizate de arhitecții Iulius Reinecke și I. Grigsberg.
Castelul adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Biblioteca număra 60.000 de exemplare, multe din aceste volume fiind ediții princeps sau rarisime.
În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea obiectele de preț ale bisericii construite de logofătul Dimitrie Sturza în 1823. Ea a refuzat inițial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944 castelul a fost devastat de soldații forței de ocupație, care au folosit multe cărți valoroase pe post de combustibil în sobe. Pe lângă cărți, au dispărut din castel piese de mobilier și cea mai mare parte din colecțiile familiei Sturdza.
Rămasă văduvă și neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârșitul vieții, sub numele de maica Măcrina. În data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăușeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjura, biserica ctitorită de părinții săi (Gheorghe Sturdza și Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) și toate dependințele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.
În anul 1953, regimul comunist a desființat așezarea monastică. În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iași și al Universității Al. I. Cuza din Iași. În anul 1960, Castelul de la Miclăușeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcționând și o școală specială. În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. În ultimii ani au fost efectuate lucrări de consolidare și de restaurare a clădirii și a dependințelor, însă aceste lucrări de restaurare nu au fost finalizate în totalitate.

Situat pe malul drept al râului Olt, la mică distanță de stațiunile balneoclimaterice Călimănești și Căciulata și la aproximativ 20 km distanță de orașul Râmnicu Vâlcea, ansamblul mănăstiresc de la Cozia s-a numit inițial Mănăstirea Nucet, primind mai târziu apelativul Cozia, după muntele din vecinătate.
Biserica principală, cu hramul ”Sfânta Treime”, prezintă o ornamentație bogată, fiind construită de meșteri din Moravia, între anii 1387 – 1391, după modelul bisericii sârbești din Krusevac. Ctitorul bisericii a fost domnitorul Mircea cel Bătrân.
Pictura a fost renovată în anul 1517, sub domnia lui Neagoe Basarab, când a fost realizată și fântâna care îi poartă numele. Șerban Cantacuzino i-a adăugat, între anii 1706 – 1707 pridvor, chilii și cerdacuri.
Bolnița (spitalul mănăstirii), situată pe cealaltă parte a șoselei, a fost ridicată între anii 1542 – 1543 de către Petre Voievod, numit și Radu Paisie. Într-unul din corpurile clădirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult.
Începând cu anul 1415, la Cozia a funcționat până în secolul al XVIII-lea o școală mănăstirească. Din secolul al XVI-lea Cozia a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale din Valahia. Mănăstirea Cozia este cea mai reprezentativă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân, fiind o bogată sursă de documentare pentru studiul culturii, artei și arhitecturii medievale din Țara Românească.